Moto: O teorie „științifică” universală, dacă nu are la bază o LEGE NATURALĂ, este o teorie FALSĂ.                                                                                      

   Existența sau Natura (în greacă, φυση, φυσις) este alcătuită dintr-o infinitate de perpetuum-mobile, având în sine mișcarea imanentă, care, firește, se datorează Forței universale. În funcție de concepția umană, această Forță este considerată a fi:

–       NIHIL (Nimic) sau

–       NOUS-ul (Gândirea creatoare).

Firește că cele două criterii de apreciere a percepției adevărului sunt: logica și experimentul. Astfel, dacă unii oameni pot crede că ordinea funcțională desăvârșită, existentă la orice pas în Natură, are ca forță promotoare Nihilul, categoric acești indivizi sunt contraziși atât de lipsa de logică, cât și de lipsa experimentului.

  Evoluționismul, conform concepției în sine, reprezintă evoluția de la inferior la superior. Dar această evoluție, după cum subliniam mai sus, implică în mod absolut MIȘCAREA, ce, din punct de vedere fizic, nu poate exista fără Forța care să o declanșeze !! Chiar și impulsul inițial este tot un efect al unei Forțe. Care este această forță? Nu există ? Atunci, nici mișcarea nu există și, deci nici evoluția de la sine NU există, afară de cea de la superior la inferior (involuția), conform legii entropiei !

   În Natură, privitor la desfășurarea evenimentelor terestre în timp, tronează două legi peremptorii şi de semn contrar:

 1) legea entropiei sau legea a doua a termodinamicii şi

 2) legea evoluţiei omenirii.

  Conform adevărului, legea entropiei are drept conţinut următorul postulat: Orice entitate fizică (neînsufleţită sau însufleţită) se epuizează, se degradează în timp, până la valoarea maximă a entropiei – inversul energiei interne (imanente) – putând ajunge în cele din urmă la dispariţia completă a acelei entităţi. Deci, această lege are ca sens absolut mişcarea de la excedentul energetic la deficitul energetic, matematic, de la + (plus) la – (minus). Legea evoluţiei, în schimb, are ca sens mişcarea de la deficitul energetic la excedentul energetic, matematic, de la – la + ! Şi în timp ce legea entropiei este independentă de om sau de altă entitate terestră, legea evoluţiei are o singură motivaţie majoră: Logosul – expresia celui de-al doilea sistem de semnalizare. Creier şi gândire au şi animalele, în speţă mamiferele, dar nu au Logos şi astfel nu beneficiază decât de primul sistem de semnalizare – instinctul. Lipsa Logosului atrage după sine, implicit, şi lipsa evoluţiei.   

   Logosul (substantiv pur grecesc), conform realității și conform definiției dicționarului grec, înseamnă: Denumirea Revelaţiei Creatorului (ho Teos); judecată, raţiune; scris, limbaj; ierarhie, ordine, lege; înţelegere, judecată superioară a fenomenelor naturale; unitate semantică lexicală (parte de vorbire); disertaţie, elocuţiune; motiv, cauză a logicii (logike); înţelepciune (logikoteta); raţionament, reflecţie (logismos); ştiinţă (logìa).

   EVOLUŢIA este o realitate obiectivă, reprezentând chiar progresul omenirii, având drept cauză fundamentală Logosul. Însăşi prima poruncă imperativă dată omului-pereche vizează evoluţia pozitivă (Geneza 1.28). Vedem de-a lungul timpului amprenta evoluţiei în orice domeniu al vieţii, exemplele găsindu-se la tot pasul: bicicleta a evoluat, automobilul a evoluat, trenul a evoluat, avionul a evoluat, construcţiile civile şi industriale au evoluat. A remarcat cineva vreodată că aceste evoluţii au avut loc fără intervenţia logosului ? Dacă da, să posteze imediat pe Internet! Desigur nu este o noutate pentru nimeni că însăşi societatea umană a evoluat, dar NU fără Logos ! Nu ar fi putut avea loc nici cel mai elementar proiect de construcţii fără logos !! La origine este Logosul, şi Logosul este cu Dumnezeul Absolut (face parte integrantă din El), şi Logosul este Dumnezeu (cu autoritate de Dumnezeu)” – Ioan 1.1-3.

  Cine nu a observat că societăţile animaliere nu prezintă sub nici o formă calitatea evolutivă fără intervenţia gândirii superioare, posesoare de logos, înseamnă că preferă să înghită gogoriţa pasionaţilor de ştiinţă absurdă. Păcat! În concluzie, evoluţia – lege obiectivă a naturii este în totală antiteză cu evoluţionismul – lege subiectivă a diletanţilor în cunoaştere.

   Paradoxal, cea mai eficientă modalitate de dirijare a crezului omenirii este tot logosul – ca unitate lexicală. Nu există un mijloc mai convingător pentru dirijarea maselor în direcţia dorită, decât  unitatea lexicală utilizată şi invocată de către liderul spiritual la modă, existent în acel moment al istoriei. Şi, în cazul de faţă, unitatea lexicală (cuvântul) este ştiinţa (logía). Desigur, este greu să subordonezi gândul omului lucid, dar este foarte uşor să-l subordonezi pe cel al omului credul şi chiar pe cel al omului superficial.

  În marea majoritate a disputelor, privind crezul fiecărui om cu privire la Adevăr, acestea au loc, aproape exclusiv, între două falsuri şi nu între Adevăr şi fals! Să ne referim concret la o întrebare perfect legitimă: este evoluţionismul ştiinţă, dar religia? Incontestabil că ambele doctrine, atât evoluţionismul, cât şi religia au ca scop în sine etalarea adevărului. Nici o doctrină nu va suţine că şi-a propus drept scop prezentarea falsului! Marea familie a ţărilor de origine latină şi slavonă au ca religie de bază creştinismul – ortodox, catolic, protestant, neoprotestant etc. Şi tot în această familie, crezul predominant al omenirii este evoluţionismul, pe care îl declară ca fiind ştiinţă – în antiteză cu religia!! E de râs sau de plâns? În adevăr, situaţia este tragicomică! Şi este astfel pentru că sensul cuvintelor invocate de doctrine în susţinerea propriului adevăr, aşa cum arătam mai sus, NU reprezintă decât convenţii umane, total subiective, având doar rolul de a constitui baza doctrinei respective şi nimic altceva. Ştiinţa, în greceşte, episteme este domeniul de activitate umană ce constă în cercetarea naturii şi a societăţii şi în însuşirea rezultatelor şi teoriilor deja elaborate, care constituie informaţii ce pot fi adevărate (reale) sau false (imaginare, fictive)!

   În acest precept, pe bună dreptate, evoluţionismul (biochimic – transformarea materiei nevii în materie vie, denumită abiogeneză*, şi biologic – evoluţia soiurilor şi a speciilor), este ştiinţă, dar și religia (cu diversele ei forme) este tot ştiinţă: știința despre teos – teologia. Dacă religia nu este ştiinţă, ci este doar religie, atunci nici evoluţionismul nu este ştiinţă, ci doar evoluţionism!

*Toate teoriile elaborate prin care se statuează că natura este de origine nihilistă pot fi, până la un anumit nivel de cunoaștere, acceptate: Universul material „a fost așa din totdeauna”, sau „s-a realizat prin Marea explozie cosmică” (o teorie fantezistă antiștiințifică!), dar o singură INEXPLICAȚIE contrazice întreg edificiul nihilist: abiogeneza !! Absolut în nici o situație, entitatea care poate da informație genetică NU poate lua naștere FĂRĂ INTERVENȚIA HIPERGÂNDIRII. Nici măcar o moleculă de aminoacid sau hidrat de carbon optic active nu se poate obține artficial, ci numai natural.  

  Nimeni nu se naște având în sine știința (religioasă sau nereligioasă), ci odată cu trecerea sa la cel de-al doilea sistem de semnalizare, începe să-și însușească știința pe care i-o oferă cei din jurul său. Deci, fie că primeşte învăţătură ateistă, fie că primeşte învăţătură religioasă, calea însuşirii acestei învăţături este exclusiv de natură ştiinţifică!!

   Ştiinţa este componenta activă, dinamică a cunoaşterii – sfera cea mai largă de informaţie a omului pe Terra, şi ea are două laturi:

– una reală, adevărată: matematica, chimia, mecanica, statica, cinematica, dinamica, acustica, optica, electricitatea, electrotehnica, electronica, cibernetica, informatica, ştiinţa microcosmosului, ştiinţa macrocosmosului (astronomia), chimia fizică, mecanica cuantică, geografia, geologia, biologia (structura regnului vegetal şi animal, anatomia şi fiziologia omului, biochimia, genetica...), psihologia, arhitectura, tehnologia în diversitatea ei etc., şi

– una imaginară, fictivă: parapsihologia, astrologia, vrăjitoria, magnetismul, SF-ul, evoluționismul etc.

  Iată că disputa ştiinţă-religie este o falsă antiteză, pentru că pe de o parte, şi religia este tot ştiinţă, iar pe de altă parte că atât ştiinţa evoluţionistă, cât şi ştiinţa religioasă nu descind din Adevăr, ci din fals şi respectiv, din adevăr denaturat! Religia (în greacă, θρησκεια) reprezintă, în primul rând: legea, ritualul, stabilite de liderii puterii şi impuse maselor conduse de aceştia. Ea are la bază materialismul religios şi este transmisă omenirii prin ştiinţă!! Fiecare cult în parte posedă știinţa (logìa) sa, având asemănări şi deosebiri, fiind susţinută de către o literatură proprie, postată într-o sumedenie de cărţi de specialitate. Însăşi teologia înseamnă: ştiinţa despre zei (dumnezei). În doctrina religiei creştine se găsesc, printre altele, cultul oaselor mortuare (aşa-zisele moaşte ale sfinţilor), cultul morţilor, purgatoriul, cultul sfinţilor decedaţi (necrolatria), cultul icoanelor, botezul în apă, învierea decedaţilor (reîncarnarea) etc. Toate acestea fac obiectului ştiinţei, trebuind învăţate şi memorate.

   Evoluţionismul reprezintă doctrina celei mai absurde invenţii, din toate câte s-au elaborat vreodată în istorie şi are la bază materialismul nihilist. Doctrina evoluţionismului este singura care, nu numai că îşi arogă exclusiv caracter ştiinţific, dar este şi total neştiinţifică, pentru că NU este compatibilă cu nici una din ştiinţele reale, citate mai sus. Însăși evoluția ca atare este, în mod natural, mișcare, ce nu poate exista fără prezența unei FORȚE. Dacă această forță este identificată de către evoluționiști cu nihil (adică nimic), atunci și gândirea evoluționiștilor e tot nimic. 

  Doctrina evoluționistă cade din start, fiind în totală contradicţie cu LEGEA NATURALĂ a sensului de curgere – de la superior la inferior, de la încărcarea energetică (pozitivă) la deficitul energetic (negativ). Orice formă de organizare a materiei, în timp, se degradează ireversibil, conform cu legea entropiei – legea a 2-a a termodinamicii. Deci, orice sistem determinat termodinamic posedă o cantitate de energie (determinată), pe care, pentru a trăi, pentru a exista, o consumă până la gradul pe care îl posedă în funcţie de propriul său randament. Sub această valoare a energiei, peste  valoarea  maximă a entropiei, sistemul moare, îşi încetează existenţa. Schimbarea sensului de curgere se poate realiza NUMAI prin introducerea de energie suplimentară dirijată în sistem (din afara sistemului!). Iată că am ajuns la primul moment al adevărului: cum se poate introduce energia suplimentară necesară în sistem, pentru ca acesta să devină reversibil?

  Desigur, orice proces natural, aşa cum am spus, NU poate fi reversibil, pentru că, în primul rând, un asemenea fenomen nu prezintă nici o bază experimentală şi, în al doilea rând, nu are nici o bază logică (care descinde din Logos!). Aşadar, introducerea energiei suplimentare în sistem se poate produce NUMAI dirijat!! Şi totuşi, intransigenţa în absurd depăşeşte orice imaginaţie: natura s-a dezvoltat (a progresat!) de la simplu la complex – de la sine, fără intervenţia gândirii superioare şi deci a logosului (sic!). Iată că  am  ajuns la al doilea moment al adevărului: cum poate fi convins auditoriul că sistemul natural ireversibil este şi reversibil (nedirijat,  fără  intervenţia gândirii superioare) ?

  Argumentul primordial al schimbării sensului de curgere natural (real) într-unul fals – de la inferior la superior (alias de la simplu la complex) este timpul. În timp, s-a format Universul, în timp a apărut viaţa pe Pământ, în timp a avut loc evoluţia de la inferior la superior. Şi pentru ca evoluţionismul să nu prezinte nici un fel de dubii, doctrina subliniază în mod predilect că nu durata perioadelor de timp îndelungat constituie impedimentul cunoaşterii, ci depărtarea lor faţă de vremurile noastre contemporane…

   În toate observaţiile, de când e omul pe Pământ, absolut niciodată nu s-a semnalat vreo evoluţie naturală (de la sine); toate cazurile de evoluţie au avut loc NUMAI ca urmare a gândirii superioare şi, implicit, a prezenţei logosului! Orice afirmaţie care contrazice acest postulat se sprijină exclusiv pe lansarea de teorii argumentate pe raţionamente simpliste, preluate de către învăţăcei prin credinţă, desigur, negativă și deci falsă. Pentru divertisment, redăm în esenţă „marea teorie ştiinţifică” a evoluţionismului: 

  ...A fost odată ca niciodată, când dintr-un atom mic, mic de tot a ieşit întreaga materie de astăzi, la început în timpi de nu-i puteai măsura: 10^-43 secunde (!), iar apoi în timpi mai mari, tot mai mari, până când în oceanul planetar a apărut o supă. (Acuma, nu-i sigur că în ocean a apărut supa; s-ar părea că în nişte bazine de concentrare, pe care le-a pregătit dinainte întâmplarea, că ea dă naştere la toate!). Şi din această supă au ieşit tot felul de vietăţi, care unele au crescut foarte mult, iar altele au rămas mici, mici de tot, pentru că s-au adaptat la mediu! Apoi, rechinii s-au gândit că ar fi mai bine să umble şi pe pământ. (Unii dintre ei, mai încăpăţânaţi, n-au vrut să părăsească mediul acvatic!). Şi aceştia, care s-au hotărât să umble pe pământ, ar vrea să aibă şi venin şi clopoţei în coadă şi chiar să zboare, apărând astfel şi păsările, care săturându-se să tot zboare, s-au coborât pe pământ şi s-au hotărât să se facă, unele cămile cu o cocoaşă, altele cu două cocoaşe, altele elefanţi, altele girafe, pentru ca să le crească gâtul să mănânce frunze din copac (că portocalele nu le mai plăceau deloc!) şi, în cele din urmă s-au făcut şi maimuţe. Ei, şi din acestea, unele au zis celorlalte: voi sunteţi prea deştepte, m-am săturat de voi. Noi vrem să devenim mai altfel; vrem să devenim oameni, evoluţionişti, care să-i învăţăm pe toţi adevărata ştiinţă despre lume şi despre cum a apărut şi a evoluat lumea... Şi m-am suit pe o şa şi v-am spus povestea aşa...    

  Teoria evoluţionismului, ale cărei baze au fost puse de Charles Darwin în cartea sa Originea speciilor, publicată în 1859, a fost atât de necesară elaborării istoriei ateiste, precum şi comunismului ateist. Această teorie este în antiteză cu însăşi evoluţia ca lege obiectivă, fiind total inconsecventă, pentru că nu are continuitate: nu precizează absolut nimic despre alte stadii de evoluţie post umane!! În forma în care se găseşte, teoria statuează că omul este „capătul” evoluţiei, deci evoluţia în acest caz este parţială şi fiind şi fără logos, nu e de mirare că este astfel! În paranteză fiind spus, dacă axioma creaţionistă este „acuzată” de escatologie, faptul că teoria evoluţionistă consideră omul ca fiind stadiul terminus al evoluţiei speciilor, nu este aceasta escatologie?! Dar aceşti acuzatori sunt atât de superficiali şi ignoranţi, încât nici măcar nu ştiu că axioma (nu teoria!) creaţionistă susţine continuitatea existenţei omului, chiar în eternitate, şi nicidecum un sfârşit al său, cum susţine teoria (absurdă și banală) a evoluţionismului.

  Firește, că teoria evoluției fără Logos (și implicit fără gândire superioară, fără HiperGândire) este pură ELUCUBRAȚIE. E dovedit științific că inteligența delfinului este superioară cimpanzeului pan troglodytes – pretinsul strămoș al omului și totuși această realitate este total ignorată. Dar ce este de-a dreptul șocant îl constituie lipsa totală a oricărei explicații prin care să se justifice „evoluția” reptilelor în păsări și „evoluția” păsărilor în mamifere !! Nu este cazul să aducem în discuție „dezvoltarea aripilor la reptile” pentru a deveni păsări și nici „căderea aripilor la păsări” pentru a deveni mamifere! Situația este atât de ridicolă și de penibilă, încât nu merită comentarii.

  Fanaticul susținător darwinist, păsărarul Ernst Mayr, a încercat să aducă un prim argument în găsirea verigii lipsă a evoluției de la reptile la păsări: ornitorincul ! Să vedem dacă ornitorincul constituie argument în favoarea Evoluționismului sau, dimpotrivă, constituie contraargument al acestuia. Reptilele se înmulţesc prin ouă (pe care nu le clocesc), au corpul acoperit cu solzi sau plăci cornoase, sângele rece şi temperatura corpului variabilă. Păsările au o cu totul altă structură a oaselor, a pielii: poroasă, caldă şi acoperită cu pene şi se înmulţesc prin ouă, pe care le clocesc. Mamiferele au, deasemenea, corpul poros, cald, acoperit cu blană şi se înmulţesc prin pui zămisliţi în uter, născuţi şi apoi hrăniţi cu lapte din glandele mamare. Așa-zisul ornitorinc are corpul acoperit cu blană, se înmulţeşte prin ouă (neclocite) şi îşi hrăneşte puii cu lapte din propriile glande mamare! Dacă ar fi să considerăm acest animal reptilă, ar trebui să aibă solzi, sânge rece şi să fie ovipar. Şi presupunând că este un produs  intermediar al evoluţiei de la reptile la păsări, ar trebui să aibă atât din caracteristicile reptilelor, cât şi din cele ale păsărilor: pielea acoperită cu solzi sau pene şi înmulţirea exclusiv prin ouă. Faptul că gura sa constă  într-un cioc asemănător cu cel al raţei, pentru a-şi pescui hrana din apă, nu poate constitui argument că reptila-mamifer ar fi găină cu nas adaptat, în greceşte ορνιθορινκ (ornitorinc), ci ne arată mai degrabă o trecere de la reptilă la mamifer: pielea este acoperită cu păr (blană), ca la mamifere, înmulţirea este ovipară, ca la reptile, hrănirea puilor este cu lapte din glandele mamare proprii, ca la mamifere. Admiterea unei evoluţii a „ornitorincului” de la reptile la păsări ar presupune că păsările pot avea glande mamare şi corpul acoperit cu blană, ceea ce e posibil doar în concepţia evoluţioniştilor!

  „Bieții” dinozauri, cât de mult şi-au dorit să devină şi ei păsări, dar n-au reuşit decât să involueze în reptile mai mici! Biblia face referire la aceşti dinozauri, ca fiind reptile (caracteristice uscatului), de cea mai mare dimensiune şi le denumeşte: „Behemot” (Iov 40.15-19) sau „Tan-neem”, în ebraică, şi „Drakon” în greacă. Denumirea de dinozaur a fost dată pentru prima oară de către paleontologul englez Richard Owen în 1842. Termenul este un cuvânt compus din cuvintele grecești δεινός (dinos: de groază, formidabil) și σαύρος (sauros: șopârlă gigantă sau reptilă). Behemot, tan-neem, drakon, dragon reprezintă, pe de o parte animalul preistoric cunoscut în prezent sub denumirea de dinozaur, iar pe de altă parte, ALEGORIA care se identifică cu „fiara de la sfârșitul veacurilor” – alias imperiul Roman refăcut (Apocalipsa 17.11). Biblia utilizează Alegoria, la început pentru Egipt, pe care îl denumește: Cel mândru, cel mare (în ebraică – Rahav – Isaiah 51.9) și apoi pentru imperiul Roman, pe care îl denumește: Fiara care domină Pământul (în ebraică, Tan-Neem – Isaiah 51.9, şi în greacă, Drakon – Apocalipsa 12.3; 17.8, 11).

  „Balaurul” românesc este absolut unic între toate popoarele Pământului, fiind invenție pur autohtonă, pentru că Personajul în cauză este, aşa cum am arătat mai sus, ALEGORIA imperiului Răului, denumită în Biblie: ho Drakon - în greacă, The Dragon - în engleză, Il Dragone - în italiană, Der Drache - în germană, Drakon - în rusă, Tan-Neem - în ebraică. Cum o dai, cum n-o dai, tot Biblia are dreptate: întâi au fost păsările şi apoi reptilele!

  În concluzie, NU există nici o LEGE a evoluției naturale !!! Orice lege naturală este studiată în cele mai mici amănunte, omul profitând de foloasele ei și luându-și toate măsurile de preîntâmpinare a neajunsurilor acelei legi. Dacă o lege naturală nu-și regăsește prezența nici măcar printr-un singur efect, înseamnă că acea lege este o pură invenție, acceptată de naivi, superficiali și ipocriți.

  Teoria evoluționismului este o simplă stratagemă, care nu are absolut nici o bază științifică, absolut nici o motivație experimentală și absolut nici o logică. Invocarea dezvoltării naturale de la inferior la superior, având drept autor pe NIHIL constituie concepţia gândirii inferioare, cam cât îi trebuie unui animal să se hrănească, să se reproducă și să se adăpostească de intemperii.

  Această stratagemă, în care sunt atraşi oamenii de ştiinţă superficiali (din păcate, cum e majoritatea celei de astăzi!) este oferta disputei între două falsuri şi NU între fals şi adevăr! Şi una din tehnicile prin care este strecurat falsul în aceste ipoteze, constă în preconizarea definiţiilor parţiale şi nu complete referitoare la diverse realităţi. Astfel, sufletul este definit ca fiind spiritul (duhul) care sălăşluieşte în fiinţa vie şi care iese din trup, la deces. Alţii definesc sufletul ca fiind entitatea umană, în carne şi oase. Alţii, că ar fi o entitate diferită, paralelă cu trupul viu etc. Toate aceste opinii constituie motive de dispute interminabile, care, în final, nu duc la nici un numitor comun, ci doar la sectarism, sub diversele lui forme. Dacă  s-ar accepta definiţia completă, s-ar ajunge la adevăr. În acest precept, sufletul, în greceşte psihe, reprezintă în primul rând entitatea umană în stare biologică, care, după cum se ştie, reprezintă o integrală trihotomică. Iată că acceptând definiţia completă, sufletul este şi spirit şi trup însufleţit şi psihic. Un trup defunct nu poate fi acceptat ca fiind un suflet, dar un trup viu, categoric, este un suflet!

  Referitor la sufletul uman, care constituie armonia între trupul biologic (muritor)  şi  spiritul  propriu (nemuritor), ne punem întrebarea filosofică: Dacă omul este plăcut în starea υie, de ce nu este la fel de plăcut şi în stare moartă?! Înseamnă că un „alt” om, „paralel” cu cel pe care îl vedem, locuieşte în el; când acela nu mai sălăşluieşte în omul viu, omul biologic nu numai că nu mai este plăcut, dar el devine chiar hidos, înfiorător. De ce nu ne mai place, doar este ca aspect același trup?!...

  Desigur, exemplele de acest fel sunt numeroase şi, din păcate, chiar teologii creştini de toate nuanţele subscriu la elaborarea de diverse teorii care combat Adevărul şi susţin falsul, denumit cu emfază şi nonşalanţă: ştiinţă! Tot astfel şi aplicarea probabilităţii ipotezelor care nu au nici o legătură cu realitatea, reprezintă, doar motiv de dispute între două falsuri, care, fireşte, nu are cum să ducă la adevăr. Şi nu se poate ajunge la adevăr dacă, mai întâi, nu se stabilesc criteriile care să constituie temelia cercetării, temelie care să fie asemenea stâncii şi nu a nisipului sau a suprafeţei mărilor şi oceanelor.

  Lipsa Logosului atrage după sine, implicit, şi lipsa evoluţiei. Să facem următoarea experienţă:

 Într-o rezervaţie bine determinată, în care se află mirişte, tarlale de porumb, grâu, orz, materiale de construcţie, păsări de curte, iazuri cu peşti, introducem şapte mistreţi – doi masculi şi cinci femele. Ce constatăm ? În locul evoluţiei „darwiniste”, după un timp oarecare, de câţiva ani, constatăm o degradare totală a întregii rezervaţii: vegetaţia dispare, animalele nu mai au cu ce se hrăni, încep să se devoreze unele pe altele, împlinidu-se întocmai legea entropiei. O asemenea cercetare este mai mult decât necesară. Poate vor învăţa şi mistreţii să cultive porumb, doar le place aşa de mult! Poate îşi vor construi şi case, doar au materiale de construcţie la dispoziţie! Poate se vor adapta la mediu şi vor deveni delfini, că au apă din belşug. Şi cum delfinii le sunt superiori ca inteligenţă, au toate motivele să confirme progresul natural (de la simplu la complex!).

  Și în cazul regnului vegetal, constatăm că tot legea entropiei tronează. Considerăm o livadă de meri, bine îngrijită, având fructe mari, frumoase şi gustoase, pe care o lăsăm timp de 3-4 ani fără nici un fel de intervenţie umană, pentru a constata evoluţia livezii. Rezultatul va fi efectul legii entropiei şi nicidecum rezultatul evoluţionismului darwinist: livada va avea meri cu fructe mici, urâte, puţine şi fără gust!

  Să urmărim și o livadă cu meri şi peri sălbatici. Ce constatăm ? Acelaşi efect al legii entropiei: oricâţi ani ar trece, merii şi perii sălbatici nu vor evolua în pomi cu fructe mai mari, mai frumoase şi mai gustoase, ci cel mult se vor degrada, conform aceleiași legi.     

  Aşa cum arătam mai sus, nu se poate elabora o ipoteză care să reprezinte adevărul, fără ca ea să treacă TESTUL experimental şi logic. Unul din numeroasele exemple care se încadrează în acest tipar, este chiar ipoteza materialist-nihilistă, aşa-zisul evoluţionism. La testul logic, teoria (ipoteza) cade lamentabil: nici o ordine funcţională nu a luat naştere de la sine; orice ordine funcţională este rezultatul exclusiv al gândirii superioare şi, implicit, al logosului. În acest precept, dacă o ordine funcţională simplă sau complexă NU poate fi rezultatul nongândirii, cu cât mai mult, ordinea funcţională hipercomplexă NU se poate naşte fără Logosul Creatorului?!

  La testul experimental, situaţia este deja rizibilă, hilară. Numai o minte alienată poate „evolua” un vultur într-un măgar sau un rechin într-un şarpe cu clopoţei! Numai o minte arierată poate explica prezenţa mameloanelor la masculi sau penajul la păun, prin  adaptarea  la  mediu!  Cu această ocazie, vom aminti cazul disperat de a se convinge auditoriul cu privire la justețea evoluționismului, prin „omul din Piltdown” – o farsă de prost gust, care a constat în prezentarea unui exponat („veriga lipsă” a evoluționismului!), „toaletat” astfel ca să pară preistoric și prezentat drept un craniu de maimuță din care ar fi evoluat omul de astăzi. După 37 de ani însă, s-a constatat că dinţii din mandibulă aparţineau unui urangutan, şi că fuseseră lipiţi acolo artificial; de asemenea, uneltele primitive ce fuseseră „descoperite” împreună cu fosilele, erau doar nişte simple imitaţii ce fuseseră ascuţite cu instrumente din oţel. Această contrafacere a fost făcută publică în anul 1953, împreună cu analiza detaliată realizată de biologul Joseph Sidney Weiner. Craniul aparţinea unui om şi avea o vârstă de 500 de ani, iar mandibula aparţinea unei maimuţe ce decedase de curând! Dinţii fuseseră aranjaţi special iar apoi fuseseră lipiţi de mandibulă și suprafeţele molarilor fuseseră umplute pentru a le da aparenţa umană. Apoi, toate aceste piese fuseseră pătate cu dicromat de potasiu pentru a le da aspectul vetust. Atunci când au fost introduse în acid clorhidric, petele au început să dispară. 

  Farsa doctorului paleontolog Charles Dawson din 1912, a fost prezentată în mai multe muzee ca fiind o dovadă absolută a evoluţiei (de la sine) a omului. Timp de mai bine de 40 de ani, au fost scrise multe articole ştiinţifice (!) despre „Omul din Piltdown“, au fost făcute multe desene şi multe interpretări, iar fosilele au fost prezentate drept dovezi importante pentru evoluţia umană. Pe aceste subiect, au fost scrise nu mai puţin de 500 de teze de doctorat !!

  Desigur, exemplele „ştiinţifice” din ipoteza materialist-nihilistă (ce constituie cel mai înalt grad de aberaţie umană) sunt nesfârşite. A încerca să demonstrezi toată absurditatea teoriei în cauză, înseamnă a pierde timpul şi a te coborî la un nivel de gândire subinfantilă.

   Iată că primul argument în favoarea evoluţionismului cade lamentabil atât la examenul ştiinţific, cât şi la cel logic şi experimental, aşa încât, singurul argument rămas în favoarea epocalei concepţii materialist-nihiliste, de care se agaţă adepţii acesteia, rămâne atacul furibund asupra creaţionismului, ca fiind „opera” susţinută de religia creştină. Vom arăta, în cele ce urmează că teza creaţionismului nu este opera nici unei religii, nici unui om oarecare, ci este realitatea obiectivă a Existenţei vii şi nevii. De altfel, antiteza creaţionism-evoluţionism, simplificată la ESENȚIAL: gândire superioară-nongândire are valoarea +∞. Gândirea (superioară) în creaţionism (prin definiţie) are valoarea 1, iar în evoluţionism (ca nongândire) are valoarea zero, raportul având, deci valoarea infinit! În concluzie, NU EXISTĂ ŞI NICI NU POATE EXISTA EVOLUŢIE FĂRĂ LOGOS !!

  Cercetarea originii existenţei şi a vieţii impune următoarele criterii imperioase:

1 - Existenţa, în totalitatea ei, are drept caracteristică de bază ordinea, ierarhia

2 - ordinea poate fi: simplistă sau funcţională

3 - ordinea funcţională este:

 – simplă sau complexă, creată de gândirea umană

 –  hipercomplexă, creată de Gândirea Supremă.

   O ordine simplistă, ca cea a aşezării a zece numere consecutive în urma extragerii repetate din urnă, se poate realiza fără intervenţia directă a gândirii, probabilitatea având, fireşte o valoare minimă. Ce este caracteristic acestui exemplu? Certitudinea! Indiferent de valoarea minimă a probabilităţii, realizarea ierarhizării este certă. Şi este necesar să mai subliniem că probabilitatea este relativă, aşa cum este în cazul electronului-generator. Chiar şi la nivel macrocosmic, probabilitatea apariţiei unui fenomen repetabil este minimă pentru om (a cărui durată de existenţă biologică este foarte scurtă) și este mare pentru o fiinţă raţională care se află în afara timpului!

  Ordinea funcţională, spre deosebire de ordinea simplistă, NU se poate realiza fără INTERVENŢIA DIRECTĂ A GÂNDIRII SUPERIOARE!! De la cea mai simplă ordine funcţională – maşina de tocat, la cea mai complexă ordine funcţională – robotul industrial, gândirea umană este imperioasă. Tot astfel, dacă ne referim la cea mai elementară ordine funcţională hipercomplexă – microsistemul planetar (cunoscut sub denumirea de atom), nu putem concepe realizarea acesteia decât prin intervenţia directă a HiperGândirii.

   Să facem acum referire detaliată la criteriile de cercetare a originii. Existenţa, aşa cum afirmam, are în  sine  drept  caracteristică de bază ordinea, ierarhia. Misologia, manifestată prin repudierea Logosului, acoperă ochii minţii, pentru ca omul să accepte orbeşte ştiinţa ateistă a hazardului şi să nu vadă mâna creatoare a Dumnezeului Cel Viu şi HiperÎnţelept. O clipă de meditaţie, însă, te face  să  vezi  fantastica  „modelare”  matematică  a  întregii  naturi, transpusă numeric, după cum urmează.

  Din două numere, unul valoric, 1, şi altul nonvaloric, 0, se poate concepe întreaga Natură. Universul numerelor este cuprins în mulţimea numerelor concrete – n (cunoscute în prezent sub denumirea de numere reale!) şi mulţimea numerelor abstracte → n√-1 (cunoscute în prezent sub denumirea de numere imaginare!). Denumirile actuale, de numere reale şi numere imaginare, sunt eronate. În primul rând, toate numerele, indiferent de „calitatea” lor aparțin realității, nefiind nici fantezii şi nici imaginaţii! Să-mi spună şi mie cineva dacă a reuşit cumva să-şi imagineze rezultatul extragerii pătrate din -1!  √-1 este radical din minus unu, şi nu este ceva plăsmuit, imaginat. El este număr abstract. Tot ceea ce este abstract poate fi perceput NUMAI revelat! Abstract este accesibil doar intuitiv, având sensul de teoretic şi, în speţă, de esenţial,  fiind numărul ce stă la baza întregii creaţii, pentru că din el rezultă tot ce este concret. Or, a afirma că un număr este abstract pentru că nu reprezintă o cantitate fizică (dar poate reprezenta!), este absurd. Numărul abstract naşte numărul concret, dar numărul concret nu-l poate naşte pe cel abstract! Nu este întâmplător faptul că sfera cea mai largă a numerelor este mulţimea numerelor complexe → a ± b√-1, numărul concret fiind doar un caz particular al numărului complex, când b = 0…

   Realitatea incontestabilă este că, în timp ce concepţia evoluţionistă are la bază ultrasimplitatea, concepţia creaţionistă are la bază hipercomplexitatea şi, depărtarea dintre cele două concepţii este egală cu distanţa de la ultrasimplitate la hipercomplexitate !!...

  Unul din exemplele care atestă incontestabil postulatul citat, îl constituie actuala ipoteză cosmogonică de formare a Universului – marele-bum sau big-bang, care înlocuieşte o altă teorie agnostică – universul staţionar. Şi cum nici această teorie nu este prea convingătoare, a trebuit să fie combinată cu „simetria” ei, big-crunch, făcându-se, în final, din acestea două, teoria actuală de formare a Universului cosmic, acceptată unanim de către oamenii de ştiinţă. 

   Fenomenul vieţii şi al morţii este un adevărat miraj pentru întreaga lume, întrucât fiecare om, în existenţa sa biologică, are în sine ideea vieţii şi a morţii, atât timp cât acest fenomen unitar şi contrar este caracteristic individului uman. Aşa cum spuneam anterior, omul este tentat să gândească materialist, pentru că acest gen de gândire necesită efort mintal minim. Omul, în pofida asemănării biologice cu primatele, este înzestrat cu inteligenţă net superioară, motiv pentru  care el trebuie să gândească meta şi nu numai orto, pentru că a crede doar în ceea ce se poate percepe cu simţurile primatelor, duce la erori grave și, în final, la imbecilitate.

  Unul din aspectele ortonoiei (gândirii „în linie dreaptă”) îl constituie preocuparea a numeroşi cercetători de posibiliatea creştererii cantităţii de ADN şi ARN în corpul uman, ce ar constitui secretul vieţii veşnice (sic!). ≪ARN-ul – acidul ribonucleic este implicat în procesul de memorie şi, implicit, în funcţie de cantitatea existentă în corpul respectiv, el contribuie la capacitatea de a judeca şi de a raţiona. Scăderea cantităţii de ARN are drept consecinţă reducerea capacităţii mintale şi, în final, decrepitudinea. Al doilea acid nucleic, ADN-ul – acidul dezoxiribonucleic este purtătorul formaţiei genetice şi, el „comandă” reproducerea permanentă a celulelor şi, în acest mod, reproducerea vieţii în „rit” biologic. Faptul că aceste gene sunt inhibate de alte gene, ale morţii, cantităţile de ARN şi ADN scad, şi viaţa încetează...≫

  Întrebarea firească, după prezentarea acestei teorii, care, judecată biochimic, nu poate fi contestată, cel puţin în aparenţă, este următoarea: concepţia de mai sus este  metanoică sau ortonoică? Să ne referim doar la o singură afirmaţie: ADN-ul comandă reproducerea celulelor necesare vieţii. Aproape oricine ştie că acest acid nucleic este o substanţă complexă, care, dacă ar fi rugată să producă celule, am aştepta mii de ani, dacă am avea posibilitatea, şi în genunchi, dacă ar fi nevoie, şi tot nu ar produce nici o celulă!
  Mă bucur foarte mult că unii oameni caută să împace ştiinţa cu cunoaşterea, oferită de Creator, dar aceasta nu se poate înfăptui cu compromis, pentru că niciodată materia nevie nu va genera viaţa! Oamenii au confundat şi confundă din totdeauna pârghia cu acţionarul pârghiei. În corpul omului, suprem este sistemul nervos central,  care  comandă  întreaga  materie  necesară  vieţii,  inclusiv ADN-ul şi ARN-ul şi, în cazul defectării iremediabile a unui circuit neural, putem să avem ARN la discreţie, că tot astfel rămânem ! Când vom judeca cu creierul, nu cu stomacul sau cu alte organe, vom înţelege adevărul despre viaţă, fără a fi necesar nici un artificiu, menit doar să ducă la prelungirea agoniei şi nicidecum la viaţă.

  Ridicolul ipotezei materialiste, privitoare la perpetuarea vieţii individuale prin invocarea exclusivă a fenomenelor biochimice, care sunt doar pârghii necesare existenţei biologice, este mai mult decât evident. Să ne imaginăm că teoria de mai sus este  justă  şi, în  acest sens, dacă reuşim să distrugem genele morţii, avem genele vieţii din belşug şi nu mai murim niciodată (aşa spun şi martorii lui Iehova!). Mai rămâne, însă, un fapt şi anume că ar trebui să construim şi nişte incubatoare colective sau individuale, pentru prevenirea traumatismelor naturale sau artificiale ! Ştim, noi, poate cineva se îmbată şi cade cu capul pe caldarâm, sau aţipeşte la volan în timpul conducerii şi pomul impactului nu vrea să se dea la o parte, sau poate se produce vreo alunecare de teren şi omul intră sub pământul supus alunecării, sau vreun cutremur catastrofal, erupţie vulcanică, uragan, sau poate cineva, din greşeală, primeşte două, trei gloanţe în unul din organele biologice principale... S-ar putea ca în aceste cazuri, ADN-ul şi ARN-ul să nu mai asculte de oamenii de ştiinţă evoluţionişti, fiind necesare în această situaţie măsuri de prevedere...

   A căuta originea vieţii şi secretul acesteia în sistemele entropice, este total absurd. Viaţa adevărată constă în prezenţa Izvorului vieţii, care este Însuşi Dumnezeul Suprem, furnizorul duhului vieţii şi al trupului vieţii – trup supermaterial, caracteristic existenţei simetrice şi nu celei antisimetrice. Fiinţa supermaterială, cu trup de viaţă, are excedent energetic, spre deosebire de fiinţa materială, biologică, care are deficit energetic. Excepţie fac anumite medii umane, care, într-o infimă măsură pot avea excedent energetic, primit prin intermediul îngerilor malefici. Aceşti oameni sunt capabili de minuni, vindecări miraculoase, levitaţii şi scamatorii însoţite de hipnoza admiratorilor.

  Mult timp, datorită interdicţiei de a metagândi, atât din partea societăţii ateist–comuniste, cât şi din partea religiei, nu s-a acceptat existenţa vieţii de după moarte, aşa cum ne este prezentată de către Logosul Dumnezeului Suprem. Logosul numeşte moarte ÎNCETAREA VIEŢII şi mai puţin încetarea funcţiilor biologice ale trupului natural, denumită curent, deces. Trupul ale cărui funcţii biologice au încetat,  poartă  denumirea  corectă  de  defunct,  iar  omul  al  cărui  trup  a  devenit defunct, poartă denumirea de decedat. Moartea este, aşadar, antisimetria vieţii, ea fiind, de altfel, caracteristică lumii antisimetrice, spre deosebire de viaţă, care este caracteristică lumii simetrice.

  O altă concepţie privitoare la perpetuarea vieţii o constituie reîncarnarea (mai exact, avatarul). Spre deosebire de teoria biochimică, expusă  mai  sus, această elucubraţie este produsul de concepţie a religiilor păgâne, preluat apoi şi de religiile şi sectele creştine. Şi dacă ştiinţa materialistă are, totuşi, un grad de decenţă, religia, mai ales cea păgână, este de-a dreptul insolentă. După ea, omul, odată cu decesul, devine vacă, şoarece, şobolan, capră, câine etc, iar anumiţi indivizi mai devin şi oameni! Şi, aceste „reîncarnări” se pot repeta până la unirea în nirvana (sic!). Desigur, caracteristica esenţială a acestei concepţii este absurditatea. Orice afirmaţie bazată pe experiment sau pe logică este plauzibilă, dar nu este şi certă. Însă, o afirmaţie care nu are absolut nici un argument experimental sau logic, de genul reîncarnării, este efectul unei comportări care atestă că subiecţii umani în cauză sunt sub nivelul animalelor în care cred că se reîncarnează, acestora fiindu-le cu adevărat necesară teoria evoluţionistă, pentru a deveni ceea ce vor să fie după reîncarnare, întrucât acele animale, sigur, ar prefera să devină oameni, dar nu aşa de proşti !

   Cu privire la experiment, este foarte simplu: nimeni nu poate dovedi că vreun decedat s-a reîntors printre cei vii şi nici că ar fi auzit vreun şobolan sau vreo vacă spunând: eu sunt Say Babà sau eu sunt mătuşa Nargis ! Tot astfel se petrec lucrurile şi în cazul argumentului logic. Se ştie că în natură, două corpuri nu pot ocupa în acelaşi timp acelaşi spaţiu. Pe de altă parte, spaţiul cosmic „oferit” reîncarnatului este cam inaccesibil. Astfel, până la cea mai apropiată stea de sistemul nostru solar, dacă s-ar deplasa încontinuu cu racheta cosmică, i-ar fi necesari peste 100.000 de ani, vitezele mai mari fiind incompatibile în stare materială. Dar întrucât unui şobolan etc. îi este suficientă o galerie prin pământ, nu mai este o problemă spaţiul  cosmic, nefiindu-i necesar ! Nici reîncarnatul-om nu are nevoie de alt spaţiu, la care, oricum, nu a acces când starea sa entropică nu era chiar maximă şi cu atât mai mult nu va accede după ce entropia îi va creşte la fiecare reîncarnare!

   Viaţa propriuzisă, spre deosebire de elementul de viaţă – existenţa biologică – nu are început şi poate să nu aibă sfârşit, esenţa acesteia fiind  calitatatea  trupului.  Ştim  în  mod  cert  că  trupul  uman,  cu precădere sistemul său nervos central, este hipercomplex, necunoscând în prezent nici o altă ordine funcţională mai presus de aceasta. Ştim, de asemenea, că entropia omului, în actuala stare (structură), este aproape maximă, datorită energiei interne minime, existente în organism, ceea ce implică o vârstă biologică alarmant de scurtă ! În acest precept, logic este că nu complexitatea trupului lipseşte pentru ca omul să aibă viaţa, ci trupul, care să nu mai fie entropic, ci conectat la Sursa energetică inepuizabilă, sursă care nu poate fi alta decât Creatorul Unic, Hiperinteligent, Ce îi  învaţă  pe oameni adevărul despre viaţă, în contrast cu dumnezeii falşi, care îi învaţă pe aceştia numai aberaţii.

   Așa cum arătam și în alte locuri, începând cu secolul al XIX-lea şi continuând cu anii 1920, cu recrudescenţă, politica mondială de scoatere a Dumnezeului Creator din Natură şi din orice domeniu de existenţă socială a fost principala preocupare a oamenilor apostaziaţi şi a tuturor celor care s-au eschivat de la activitatea umană  necesară traiului decent, onorabil. În acest precept, numeroşi impostori ai cunoaşterii, eschivaţi în aşa-zişi oameni de ştiinţă, au elaborat tot felul de teorii goale de conţinut, având la bază falsul şi imposibilitatea verificării lor de către masele nevoite să accepte teoriile acestora, impuse de către chiar regimul politic al ţării respective.

  În concluzie, adevărata antiteză este creaţionism-evoluţionism şi nu ştiinţă-religie etc. Cine dă preeminenţă creierului (nous-ului, cu sens de izvor al vieţii și al creației) este CREAŢIONIST; cine NU dă preeminenţă creierului este EVOLUŢIONIST. Afirmaţia că evoluţionismul are drept cauză nongândirea (hazardul) este PEREMPTORIE. În antiteză cu doctrina nihilistă, creaţionismul ESTE efectul Gândirii Superioare (HiperGândirii) și, implicit, al Logosului; şi această afirmaţie este, de asemenea, PEREMPTORIE.